Aberratio ictus și error in personam în cazul infracțiunilor de omor și omor calificat

Articolul reprezintă opera exclusivă a autorului. Opiniile exprimate nu angajează sub nicio formă Ingenio.

​Av. Robert Mureșan Robert este avocat stagiar, masterand în cadrul Facultății de Drept, Universitatea din București, programul Științe penale. Pasionat de Drept Penal, s-a dedicat acestei ramuri de drept, reușind să se facă remarcat prin atenția la detalii, curiozitate și profesionalismul care îl caracterizează.

1. Introducere

Prezentul articol se referă la formele infracțiunii deviate, aberratio ictus și error in personam, care, aplicate în cazul infracțiunilor de omor și omor calificat, cu un grad ridicat de complexitate și impact social covârșitor, sunt intens dezbătute în doctrină atât la nivel național, cât și internațional, prezentând interes prin controversele care gravitează în jurul acestora din perspectiva modalității de incriminare a faptei. Este importantă analizarea relației dintre instituțiile reglementate de Partea generală a Codului penal și cele prevăzute de Partea specială, pentru aputea emite opinii în legătură cu teoriile doctrinare privind încadrarea juridică a faptei săvârșită sub imperiul uneia dintre modalitățile infracțiunii deviate.

2. Modalitățile infracțiunii deviate

Infracțiunea deviată este o formă a unității naturale de infracțiune care exprimă, în planul juridico-penal, cazul incidenței unor ipoteze de manifestare a unor forme specifice de eroare, în raport de comiterea, în concret, a unei activități infracționale determinate.

Ca efect al acestei erori, se ajunge la următoarele două consecințe: fie se produce, în realitatea obiectivă, o altă urmare imediată aflată în reprezentarea făptuitorului, dar asupra altui subiect pasiv ori unui alt obiect material decât cel vizat inițial, fie se produce, în realitatea obiectivă, urmarea imediată intenționată de făptuitor, asupra subiectului vizat sau obiectului material vizat, dar într-o modalitate pe care făptuitorul nu și-a imaginat-o, deci, printr-o desfășurare cauzală diferită [1].

Din cele expuse anterior, reiese faptul că infracțiunea deviată poate fi săvârșită în două modalități: aberratio ictus și error in personam, urmând a le analiza pe fiecare dintre ele.

1.1 Aberratio ictus

Prima modalitate a infracțiunii deviate, aberratio ictus, presupune situația în care făptuitorul acționează împotriva unei persoane sau lucru, iar, datorită efectuării în mod defectuos a actelor de executare sau ca urmare a unui eveniment neprevăzut, acțiunea infracțională a fost deviată către un alt subiect sau obiect, astfel se ajunge la un alt rezultat decât cel urmărit de făptuitor, dar de aceeași natură cu acesta.

Cu alte cuvinte, aberratio ictus reprezintă devierea activității infracționale datorită defectuozității sau greșitei manipulări a instrumentelor.[2]

În această situație, apreciem că trebuie reținută o singură infracțiune intenționată, prin raportare la persoana sau obiectul lezat prin activitatea infracțională, întrucât există un singur rezultat, iar legea nu ocrotește viața sau integritatea corporală a unei anumite persoane, ci viața și integritatea fizică in genere, drept valori sociale.[3]

Această teorie reprezintă opinia majoritară în literatura de specialitate[4] și în practica judiciară.[5] Acest punct de vedere este agreat și de doctrina franceză, iar legiuitorul italian a consacrat acest aspect in terminis în art. 82 C. pen.[6]

În susținerea acestei teorii mai învederez, pe de o parte, regimul sancționator mai aspru, față de teoria care consacră reținerea unui concurs între o tentativă și o infracțiune din culpă, iar, pe de altă parte, reprezentanții Ministerului Public sunt acoperiții de o eventuală achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a C. proc. pen., și anume, fapta nu există, cu privire la următoarea teorie pe care o vom enunța, care prevede reținerea unui concurs de infracțiuni între o infracțiune consumată și o tentativă.

În doctrină, s-a conturat și teoria conform căreia în cazul infracțiunii deviate sub forma aberratio ictus, atunci când se constată pe lângă infracțiunea consumată și o tentativă pedepsibilă, trebuie să se rețină ambele infracțiuni în concurs ideal, deoarece au fost puse în pericol două valori sociale ocrotite de legea penală.[7]

O asemenea teorie nu trebuie exclusă de plano, considerând-o justă în următorul exemplu. A cu intenția suprimării vieții lui B, aruncă spre acesta cu un topor. C văzând lucrul acesta, se interpune între B și lovitura de topor, în final decedând doar C. În această situație, trebuie a se reține un concurs între infracțiunea de omor consumat, în persoana lui C și tentativă la infracțiunea de omor, în persoana lui B.

În literatura de specialitate, s-a mai conturat și teoria conform căreia în cazul aberratio ictus trebuie reținută atât o tentativă la infracțiunea intenționată cât și o infracțiune din culpă, bineînțeles, cu privire la aceasta din urmă, doar atunci când legea prevede și culpa drept formă a vinovăției cu care poate fi săvârșită infracțiunea,[8] doctrina germană preferând această soluție, reținerea unui concurs formal între cele două infracțiuni.[9]

1.2 Error in personam Error in personam este cea de a două modalitate prin care se poate săvârși infracțiunea deviată, ce constă în îndreptarea acțiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui obiect decât acela aflat în reprezentarea făptuitorului.[10]

Spre deosebire de modalitatea precedentă, unde făptuitorul a săvârșit infracțiunea într-o modalitate pe care nu și-a imaginat-o, aici, reprezentarea subiectului activ este alterată în privința subiectului pasiv sau obiectului material. În cazul săvârșirii infracțiunii deviate sub această modalitate, suntem în prezența unei singure infracțiuni. Celelalte teorii analizate anterior, găsindu-și aplicabilitatea doar în cazul devierii acțiunii spre o altă persoană sau un alt obiect. 2. Prezentarea infracțiunilor de omor și omor calificat Odată cu adoptarea noului Cod penal, legiuitorul român, a însușit soluția franceză și spaniolă, acordând prioritate infracțiunilor care au drept valoare socială ocrotită viața persoanei.[11] În următoarele rânduri vom face o descriere sintetizată a celor două infracțiuni pentru a facilita coroborarea acestora cu instituțiile prevăzute în Partea generală a codului, aberratio ictus și error in personam. 2.1 Infracțiunea de omor Omorul este infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 188 Cod penal și constă în suprimarea vieții unei persoane, cu intenție. Din punct de vedere sancționator, pedeapsa prevăzută în art. 188 alin. (1) este închisoarea de la 10 la 20 de ani, precum și interzicerea exercitării unor drepturi, în timp ce alin. (2) al aceluiași articol ne menționează faptul că tentativa se pedepsește. Cu privire la obiectul infracțiunii, obiectul juridic este reprezentat de valoarea supremă, și anume viața persoanei, în timp ce obiectul material al acestei infracțiuni constă în corpul unui om în viață, indiferent de vârstă, sex, starea sănătății sau a normalități.[12] Așa cum am văzut, legea penală ocrotește viața de la apariție și până la încetare, urmând a face unele precizări. Momentul de la care o persoană este în viață este acela al desprinderii totale a fătului, de corpul mamei,[13] în doctrină exprimându-se și punctul de vedere potrivit căruia, despre viața unui om se poate vorbi din chiar momentul în care copilul se angajează în procesul nașterii, înainte ca acesta sa fie expulzat și să-și înceapă existența sa extrauterina,[14] punct de vedere la care nu ne raliem. Momentul final al vieții este, de regulă, reprezentat de declararea morții cerebrale. Când vorbim despre subiecții infracțiuni de omor, subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică, deși cu privire la acest ultim aspect, neexistând până în momentul de față soluții jurisprudențiale,[15] de aici rezultând că subiectul activ este necircumstanțiat. Participația penală la această infracțiune este posibilă sub toate formele sale, și anume: coautorat, instigare, și complicitate. Subiectul pasiv al omorului poate fi orice persoană fizică în viață,[16] fiind un subiect general și unic. După consumarea acestei infracțiuni, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci devine o victimă. În continuare vom analiza pe scurt conținutul constitutiv al infracțiunii de omor. În ceea ce privește latura obiectivă, elementul material are o singură modalitate normativă, și anume uciderea unei persoane, acesta putând fi realizat fie printr-o acțiune, fie printr-o inacțiune.[17] Urmarea imediată constă în moartea victimei, iar legătura de cauzalitate trebuie dovedită, fiind vorba de o infracțiune de rezultat, aceasta nu rezultă ex re. Din perspectiva laturii subiective, forma de vinovăție este intenția, neavând relevanță dacă fapta este săvârșită cu intenție directă sau indirectă. Latura subiectivă nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil sau scop.[18] Constatând faptul că infracțiunea de omor este una comisivă și materială, este susceptibilă de forme imperfecte, ca de exemplu actele preparatorii sau tentativa, legiuitorul alegând să pedepsească doar pe aceasta din urmă. Din perspectiva regimului sancționator, infracțiunea de omor se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani, precum și interzicerea exercitării unor drepturi, iar tentativa, așa cum am văzut anterior, se pedepsește. Infracțiunea de omor este o infracțiune imprescriptibilă atât în ceea ce privește răspunderea penală, cât și executarea pedepsei. Un ultim aspect cu privire la această infracțiune este unul de drept procesual, instituit de faptul că acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. 2.2 Infracțiunea de omor calificat În doctrină, s-a arătat faptul că omorul calificat este un omor săvârșit în condițiile unor circumstanțe agravante legale,[19] urmând a le analiza succint doar pe acestea, deoarece caracteristicile infracțiunii de omor calificat sunt aceleași ca și cele prezentate anterior, în cazul infracțiunii de omor. Primul element circumstanțial agravant al omorului calificat este omorul săvârșit cu premeditare. În accepțiunea legii penale, premeditarea constă în trecerea unui interval de timp din momentul luării rezoluției infracționale și până la momentul executării infracțiunii. În literatura de specialitate, s-au conturat două teorii cu privire la compatibilitatea acestei agravante cu reținerea stării de provocare. Noi [20] suntem de acord că nu este exclusă de plano îndeplinirea condițiilor ambelor circumstanțe.[21] Omorul săvârșit din interes material este o altă modalitate a omorului calificat, în acest caz omorul este săvârșit cu un mobil special, neavând relevanță dacă acest mobil a existat anterior sau a survenit în timpul executării infracțiunii,[22] nici dacă folosul material urmărit a și fost efectiv obținut. O altă circumstanță agravantă este situația în care infracțiunea de omor este săvârșită pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea pedepsei. În acest caz, făptuitorul urmărește un scop, neavând nici în acest caz relevanță dacă scopul a fost sau nu realizat. Omorul săvârșit pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni reprezintă o modalitate a omorului calificat. Și de această dată agravarea răspunderii penale este legată de scopul urmărit, legiuitorul neimpunând ca infracțiunea să fi fost efectiv săvârșită, aceasta putând rămâne în faza actelor pregătitoare sau a tentativei.[23] În cazul în care și cea de a doua infracțiune este săvârșită, ne vom afla după caz în situația unui concurs calificat cu conexitate etiologică sau consecvențională. Un alt element circumstanțial agravant este atunci când omorul este săvârșit de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor. Sub aspectul acestei agravante, precizăm necesitatea faptului ca în privința omorului anterior să nu existe o cauză justificativă sau de neimputabilitate. De asemenea, învederăm decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 17/HP/2018, care ne spune că reabilitarea sau termenul de reabilitare împlinit nu împiedică reținerea acestui element circumstanțial. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane constituie tot o modalitate a infracțiunii de omor calificat. În acest caz, este necesar ca acțiunea comisă cu intenție, directă sau indirectă după caz, de a ucide, să fie îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane și să aibă drept rezultat decesul a cel puțin două dintre ele, în aceeași împrejurare ori cu aceeași ocazie.[24] În ipoteza în care omorul este săvârșit asupra unei femei gravide, ne aflăm tot sub incidența infracțiunii de omor calificat. Cu privire la această agravantă, menționăm faptul că sarcina trebuie să existe indiferent de natură ori vârstă, iar autorul trebuie să fi știut de aceasta. Va opera această agravantă și în situația în care starea de graviditate nu a fost atestată medical, însă victima îi adusese la cunoștință făptuitorului faptul că este însărcinată.[25] O ultimă modalitate sub care poate fi săvârșită infracțiunea de omor calificat este omorul prin cruzimi. În legătură cu modalitatea aceasta evidențiem necesitatea de a nu se asimila actelor de cruzime suferințele inerente provocate în majoritatea cazurilor de omucidere, atunci când se folosesc mijloace precum: topor, otravă, glonț.[26] Cu privire la regimul sancționator, trimitem la cele menționate în cazul infracțiunii de omor, cu amendamentul că limitele pedepsei închisorii sunt de la 15 la 25 de ani, iar legiuitorul acordă judecătorului posibilitatea de a aplica cea mai aspră sancțiune de drept penal și anume, pedeapsa detențiunii pe viață.

3. Aplicarea celor două modalități ale infracțiunii deviate în cazul omorului și omorului calificat

În prezenta secțiune vom analiza, din punct de vedere practic, infracțiunile de omor și omor calificat săvârșite sub influența aberratio ictus și error in personam, raportat la teoriile enunțate anterior. După cum învederam, în ipoteza infracțiunii de omor, suntem de părere că trebuie reținută o singură infracțiune consumată, un exemplu fiind edificator în susținerea acestei teorii. Dacă A dorește să-l ucidă pe B, iar datorită executării acțiunii în mod defectuos sau a erorii făptuitorului rezultatul dorit se realizează față de C, vom reține doar infracțiunea de omor prevăzută și pedepsită de art. 188 C. pen. Desigur așa cum am arătat în secțiunea doi, nu putem exclude total nici teoria conform căreia ar trebui a se reține un concurs formal de infracțiuni, între o infracțiune consumată de omor și o tentativă de omor. În timp ce la infracțiunea de omor săvârșită sub incidența modalităților de aberratio ictus și error in personam, infracțiunea există, problemele fiind întâlnite doar cu privire la încadrarea juridică, la infracțiunea de omor calificat, incidența celor două sau a uneia dintre modalități face inoperantă reținerea acestei infracțiuni, după cum vom vedea. Cu privire la circumstanțele agravantele prevăzute de lit. a) – f) art. 189 C. pen. existența infracțiunii de omor calificat nu este afectată de niciuna dintre modalitățile infracțiunii deviate, deoarece în cazul premeditării ne interesează faptul ca făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieții unui om, în situația agravantelor de la lit. b) – d), și anume: din interes material; pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse; pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni ne interesează doar mobilul sau scopul urmărit de făptuitor, nu și dacă acesta a fost realizat sau nu. Asupra agravantei prevăzută de lit. e), pentru a se putea reține omorul calificat avem nevoie ca făptuitorul să mai fi săvârșit anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la această infracțiune, neavând relevanță din acest punct de vedere dacă cele două infracțiuni au fost deviate sau nu. Pentru a fi operantă circumstanța de la lit. f), este necesar ca acțiunea intenționată să fie îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane și să aibă drept rezultat decesul a cel puțin două persoane. De asemenea în cazul unei greșeli a făptuitorului în executarea acțiunii, dacă acesta a prevăzut și acceptat posibilitatea uciderii și celei de a doua persoane, nu va opera aberratio ictus, pe cale de consecință, se va reține infracțiunea de omor calificat. Spre deosebire de modalitățile anterioare, unde aberratio ictus și error in personam nu afectau reținerea infracțiunii de omor calificat, în situația prevăzută la lit. g) art. 189 C. pen. și anume omorul săvârșit asupra unei femei gravide, trebuie să facem distincție dacă făptuitorul s-a aflat sub imperiul infracțiunii deviate sau nu. De regulă, când făptuitorul săvârșește infracțiunea în modalitatea aberratio ictus sau error in personam, nu se va reține această circumstanță agravantă, drept urmare, omorul fiind simplu dacă nu sunt incidente alte forme ale omorului calificat. Prin excepție, se poate reține această agravantă în situația în care, deși făptuitorul s-a aflat sub imperiul infracțiunii deviate, victima asupra căreia s-a îndreptat activitatea prohibită de lege era însărcinată, și făptuitorul a acționat cu intenția de a suprima viața unei femei gravide, deoarece legea apără viața oricărei persoane, neavând relevanță faptul că subiectul activ a dorit suprimarea vieții altei persoane gravide, rezultatul final fiind același. În ipoteza omorului calificat săvârșit prin cruzimi, sunt de părere că această agravantă este incompatibilă cu reținerea modalității infracțiunii deviate, aberratio ictus, deoarece este greu a crede faptul că o deviere a acțiunii datorată greșelii făptuitorului poate îndeplini condițiile unei infracțiuni de omor săvârșită prin cruzimi. Cu privire la error in personam, aceasta nu are nicio influență asupra reținerii acestei agravante, prin urmare se va reține omorul calificat prin cruzimi, chiar dacă făptuitorul s-a aflat în eroare cu privire la subiectul pasiv. 4. Infracțiunea deviată de omor și omor calificat, cauză de nedemnitate? Având în vedere faptul că prezentul articol a fost susținut în cadrul Sesiunii Anuale de Comunicări Științifice Studențești având drept temă: Drept, Studii Europene şi Relații Internaţionale - Universalitatea patentă a dreptului succesoral. Lex succesionis între tradiție legislativă și valori moderne”, am dedicat această secțiune analizei infracțiunii deviate de omor și omor calificat drept cauză de nedemnitate. Pentru ca o persoană să poată veni la moștenire, nu este suficient a avea capacitate succesorală și vocație succesorală, generală și concretă, fiind necesar să îndeplinească și o condiție negativă, și anume a nu fi nedemnă de a moșteni. Nedemnitatea succesorală este decăderea moștenitorului, legal sau testamentar, din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv din dreptul de a culege rezerva la care ar fi fost îndreptățit din această moștenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă față de cel care lasă moștenirea sau față de un succesibil al acestuia.[27] Din prisma infracțiunilor analizate, vom face referire doar la cazurile de nedemnitate de drept prevăzute de art. 958 C. civ. Potrivit acestui articol, este nedemn de drept a moșteni: persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenire, precum și persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului. Pentru a fi operantă nedemnitatea trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: persoana respectivă sa fi ucis sau să fi pus în executare hotărârea de a ucide cu intenție pe cel despre a cărui moștenire este vorba, să fi fost condamnată penal, iar efectele nedemnității să nu fi fost înlăturate în mod expres prin testament sau act autentic notarial de cel care lasă moștenirea. Cu privire la toate elementele analizate în prezentul articol, sunt de părere că, în situațiile în care vom reține o singură infracțiune intenționată consumată în persoana terței persoane, nu și o tentativă de omor cu privire la de cujus sau alt succesibil, în ipoteza săvârșirii infracțiunii deviate, cazul de nedemnitate nu operează, deoarece condiția suprimării vieții lui de cujus sau altui succesibil de a veni la moștenire nu este îndeplinită, iar nedemnitatea se aplică faptelor expres și limitativ prevăzute de lege, textul fiind de strictă interpretare. În schimb, daca am accepta teoria conform căreia vom reține un concurs ideal între o infracțiune consumată de omor cu privire la terța persoană și o tentativă de omor față de cel care lasă moștenirea, atunci condițiile nedemnității sunt îndeplinite, aceasta urmând a-și produce efectele, făptuitorul nemaiputând culege moștenirea lui de cujus. 5. Concluzii Domeniul aplicării celor două modalități ale infracțiunii deviate, aberratio ictus și error in personam cu privire la cele mai însemnate infracțiuni prevăzute de actualul Cod penal, infracțiunea de omor și omor calificat, este un domeniu fascinant, nelipsit de controverse, atât pe plan național, cât și internațional, cu multe aspecte de ordin teoretic, unde doctrina este împărțită, afectând astfel o aplicare unitară în cazurile practice a mai multor instituții de drept penal, regimul sancționator fluctuând destul de mult în funcție de teoria aleasă, dar și de drept civil, după cum am observat. În opinia noastră, în ambele modalități ale infracțiunii deviate cu privire la cele două infracțiuni, trebuie a se reține o singură infracțiune, intenționată, în raport de persoana efectiv lezată. Pentru clarificarea acestei controverse este necesară pronunțarea unei decizii de către instanța națională supremă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea asigurării unei practici judiciare unitare.

Un articol semnat de către av. Robert Mureșan

---

[1] M.I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., pp. 711-712

[2] A se vedea Drept penal, Partea generală; Alexandru Boroi; Ed. C.H. Beck, București, 2020; p. 237

[3] Ibidem

[4] V. Dongoroz, op. cit., p. 423; T. Pop, Drept penal comparat. Partea generală, op. cit, p. 469; I. Oancea, op. cit., pp. 220-221

[5] T. S., s. pen., dec. nr. 471/1998; T. S., s. pen., dec. nr. 1721/1981; T. S., s. pen., dec. nr. 1304/1979; T. S., s. pen., dec. nr. 468/1977; T. S., s. pen., dec. nr. 1903/1968;

[6] A se vedea M. Puech, op. cit., p.408 și G. Leone, Il reato aberante, Casa Editrice Dott. Eugenio Jovene, Napoli, 1940, pp. 91-92

[7] În acest sens, C. Bulai, op. cit., p. 211

[8] În acest sens, a se vedea Drept penal. Partea generală, Vol. I; Florin Streteanu, Daniel Nițu; Ed. Universul Juridic, București, 2014; p. 440

[9] A se vedea H. Blei, op. cit., p. 122; H. Jescheck, op. cit., p. 281

[10] A se vedea Sinteze de Drept penal, Partea generală; Mihail Udroiu; Ed. C.H. Beck, București, 2020; op. cit., p. 304

[11] În acest sens, a se vedea se vedea Drept penal, Partea specială; Alexandru Boroi; Ed. C.H. Beck, București, 2021; p. 21

[12] Idem, p. 26

[13] A se vedea Sinteze de Drept penal, Partea specială; Mihail Udroiu; Ed. C.H. Beck, București, 2021; p. 3

[14] În acest sens, Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., Partea specială, București, 1960, p.73; B. Braunstein, Drept penal al R.P.R., Partea specială, Iași 1959, p. 135

[15] A se vedea Sinteze de Drept penal, Partea specială; Mihail Udroiu; Ed. C.H. Beck, București, 2021; p. 5

[16] În acest sens, a se vedea se vedea Drept penal, Partea specială; Alexandru Boroi; Ed. C.H. Beck, București, 2021; p. 31

[17] Ibidem

[18] A se vedea, A. Boroi, op. cit., p. 40

[19] În acest sens, G. Antoniu, în CP comentat și adnotat II, pp. 81-82

[20] A se vedea, A. Boroi, p. 47; M. Udroiu p. 51

[21] În sens contrar, a se vedea Șt. Daneș, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Juridică, București, 2004; p. 182; F. Streteanu, D. Nițu, vol. II, p. 397

[22] G. Antoniu, în CP comentat și adnotat II, pp. 84-85

[23] A se vedea Sinteze de Drept penal, Partea specială; Mihail Udroiu; Ed. C.H. Beck, București, 2021; op.cit., p. 57

[24] A se vedea Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 4/1970

[25] A se vedea Sinteze de Drept penal, Partea specială; Mihail Udroiu; Ed. C.H. Beck, București, 2021; op.cit., p. 67

[26] În acest sens, a se vedea se vedea Drept penal, Partea specială; Alexandru Boroi; Ed. C.H. Beck, București, 2021; op. cit., p. 51

[27] În acest sens, Tratat de drept succesoral, Vol. I; F. Deak, R. Popescu; Ed. Universul Juridic, București, 2019; op. cit., p. 95