Incidența dispozițiilor Normei ASF nr. 18/2017 asupra evoluției arbitrajului din România

Articolul reprezintă opera exclusivă a autorului. Opiniile exprimate nu angajează sub nicio formă Ingenio.

​Arbitru Mihaela Călin Mihaela profesează în calitate de arbitru în cadrul unei curți de arbitraj instituționalizat din România, fiind absolventă a Facultății de Drept, Universitatea din București, având studii aprofundate în domeniile Dreptul Afacerilor și Dreptului Privat. Cu o gândire critică și analitică, Mihaela are o pasiune pentru cercetarea și aprofundarea cunoștințelor din imensul univers juridic.

1. Introducere

Arbitrajul ca jurisdicție privată si voluntară oferă posibilitatea părților litigante să-și dispută interesele izvorâte din propriile convenții, comerciale sau civile, într-un mediu exclusiv și confidențial; fiind supus unor reguli procedurale agreate de acestea.

Desfășurarea procedurii are loc într-un termen optim și cert, ce nu poate depăși de regulă, mai mult de 6 luni.

Natura voluntară a arbitrajului este reprezentată, de regulă, prin manifestarea fără echivoc a părților, ce au inserat direct la momentul nașterii contractului a clauzei compromisorii, fie ulterior, în situația unui litigiu deja izvorât a unui compromis exprimat în scris și expres în acest sens în fata jurisdicției statale, fiind considerat, în esență, un veritabil act de dispoziție.

Deși a fost creat inițial pentru a satisface nevoile profesioniștilor, astăzi, arbitrajul este o lume deschisă tuturor; sens în care legiuitorul stabilește strict ca domeniul arbitrabilității să vizeze doar acele litigii ce nu sunt excluse expres de lege.

În acest sens, Codul de Procedură Civilă expune în art. 542 care sunt limitele arbitrajului, în concret, enumeră sfera litigiilor ce nu pot face obiectul unei convenții arbitrale, cum ar fi: litigii care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună.

Astfel, indiferent de domeniul aplicabil și pe fondul numeroaselor litigii izvorâte din raporturile juridice încheiate de agenții economici, întâlnim tot mai des nevoia și utilitatea convențiilor arbitrale menite să ofere un colac de salvare al instanțelor civile deja suprasolicitate.

2. Normele ASF relevante pentru arbitraj

O astfel de inițiativă salvatoare este și Norma Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) nr. 18/2017 care prin conținutul său, reglementează procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare, precum și a brokerilor de asigurare, normă ce a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 13 Iulie și intrată în vigoare la data de 1 August 2017.

Prezenta normă reprezintă o modalitate de transpunere în legislația românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European, menită să faciliteze inițierea și desfășurarea activităților de asigurare și reasigurare necesare, prin eliminarea diferențelor semnificative existente în legislația statelor membre Uniunii Europene.

În cuprinsul Normei ASF 18/2017 la art.4 pct.2 se prevede: „În activitatea de instrumentare și soluționare a petițiilor A.S.F. urmărește respectarea legislației din domeniul asigurărilor, precum și a condițiilor contractuale dintre brokeri si societăți”. Prin petiție înțelegându-se orice cerere, reclamație, sesizare, formulată în scris ori prin poșta electronică, prin intermediul căreia un petent își exprimă nemulțumirea cu privire la activitatea societăților de asigurări/reasigurări și brokerilor.

Conform prevederilor Codului de Procedură Civilă se instituie regula prin care persoanele cu capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, per a contrario, deducem că, toate celelalte categorii de litigii care nu sunt expres prevăzute în prezentul articol, adică inclusiv cele care au rezultat dintr-un raport de asigurare RCA sunt susceptibile de soluționare pe calea arbitrajului.

Totodată, reținem că, art. 7, Dispoziții aplicabile societăților și brokerilor, prevede, în cuprinsul său, la alin. (3), că: în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor între societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare; respectiv, în cazul persoanelor fizice, entitatea de soluționare alternativă a litigiilor SAL-FIN.

În cazul persoanelor juridice, medierea sau arbitrajul, soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

În ceea ce privește dispozițiile alin. 4, conducerea executivă a societăților și brokerilor, respectiv, coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor se asigură de: lit. d) asigurarea participării la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL- FIN; mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator.

3. Concluzii

Astfel, putem considera că din interpretarea coroborată a art. 542.alin. 1 Cod Procedură Civilă și art. 7 alin 3 si 4 din Norma ASF nr.18/2017 privind procedura de soluționarea petițiilor referitoare la activitățile societăților de asigurare, rezultă pe de o parte că, litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrabilității iar pe de altă parte se recunoaște consumatorului (persoana juridică) posibilitatea de a soluționa litigiul său pe cale arbitrală fără a fi condiționat de existenta unei clauze compromisorii inserate în contractul de asigurare sau încheierea unui compromis ce ar presupune un litigiu deja existent în fața instanțelor statale.

De asemenea, lipsa convenției arbitrale din contractul de asigurare ce constituie izvorul pretențiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispoziția Normei ASF 18/2017, dispoziție ce prevede în art.4 că litigiile dintre asigurați – din păcate, numai persoanele juridice și societățile de asigurare/reasigurare să poată fi soluționate prin arbitraj sau mediere, cu condiția ca rezolvarea disputei pe cale alternativă să fie cerută, din punctul meu de vedere, limitativ, doar de către persoanele juridice.

În ce privește caracterul Normei 18/2017 consider că, aceasta are toate caracteristicile unei clauze atributive de competentă în favoarea arbitrajului. Sunt de această părere, deoarece, în esență, această normă urmărește să facă din arbitraj, un mecanism eficient care să soluționeze cu celeritate litigiile, arbitrajul stabilind în mod complet și concret desfășurarea judecății cu respectarea drepturilor și garanțiile procesuale ale părților, asigurării confidențialității prin lipsa totala a publicității, etc.

În concluzie, putem considera că, Norma 18/2017 are caracteristica unei legi speciale și prin urmare, aceste dispoziții au prioritate față de dispozițiile prevăzute de dreptul comun în materie: Codul civil.

Un articol semnat de către Mihaela Călin.